Autor: cdor (rez) dr. Marian MOȘNEAGU – membru de onoare al Asociației Clubul Amiralilor; articol publicat în ziarul Ziua de Constanta din 12.03.2021
Oamenii mării se nasc, trăiesc și supraviețuiesc sub semnul aceluiași destin. Până în 1990, aceeași școală i-a format pe toți, ofițeri de marină în slujba Marinei Militare sau a companiilor maritime de navigație. Naționale, în acele vremuri, în care flota număra sute de nave și mii de angajați.
Militari sau civili, pe puntea unei nave, cu toții respirau același aer, aplicau aceleași reguli într-ale navigației și înfruntau aceleași pericole. Unul dintre evenimentele nefaste petrecute în urmă cu 30 de ani este și cel pe care am avut ocazia să-l documentez „la cald”, de la doi dintre protagoniștii acelei dramatice încercări.
Cu prova pe Bosfor
În noaptea de 15 martie 1991, la ora 22.45, cargoul „Valea Albă”, una din cele opt nave-surori[1] construite în Șantierul Naval Galați, aparținând Companiei de Navigație Maritimă „Navrom” S.A., ridica ancora din portul Constanța, îndreptându-se spre Jeddah – Arabia Saudită, pe coasta Mării Roșii, cu o încărcătură de 7643 m.c. de cherestea la bord.
După încheierea obișnuitelor formalități portuare și manevra de ieșire, o ultimă inspecție a navei l-a convins pe căpitanul de cursă lungă Ianache Arnăutu, promoție 1975, un om deosebit de calm și echilibrat, că marșul spre Bosfor decurge normal și, drept urmare, s-a retras, fără prea multă vorbărie, în salonul său. Era comandant din 1984 pe această navă de 15555 tdw și, după o absență de câteva luni de la bord, timp în care a savurat bucuria concediului de odihnă petrecut alături de familie, experiența voiajelor anterioare îi dicta un plus de precauție. Chiar dacă membrii echipajului, mereu cam aceiași, erau atașați meseriei și își făceau treaba cu conștiinciozitate.
Incendiu la bord!
Prima jumătate a cartului de după miezul nopții se consumase în tăcere când, dintr-odată, șeful mecanic Petruță Cotîrlan a fost orbit de o flacără imensă răbufnită spontan deasupra cilindrului 2 al motorului principal.
În cele câteva secunde de uluire, aceasta s-a transmis instantaneu în majoritatea magaziilor situate în ambele borduri. În atmosfera incandescentă creată, aerul a devenit, în scurt timp, sufocant. Deși luat prin surprindere, printr-o manevră sigură și inspirată în asemenea clipe șocante, acesta a reușit, în final, să oprească motorul.
Pe navă se dăduse alarma. Anunțat de timonierul de cart, comandantul s-a ivit imediat pe puntea principală. Dintr-o privire, a intuit dramatismul clipelor ce vor urma. Oamenii săi se aflau la posturi și acționau după un scenariu pe care îl repetaseră, de altfel, de nenumărate ori, la antrenamentele de salvare-avarii.
Stingătoarele cu bioxid de carbon se dovediseră ineficiente. Un marinar echipat cu costumul aluminizat de protecție se chinuia să străpungă perdeaua deasă de fum care făcea impracticabilă orice cale de acces în interiorul compartimentului mașinilor.
În această situație, comandantul a ordonat ca acesta să fie izolat complet. Tambuchiuri, spiraiuri, guri de ventilație, toate au fost urgent și ermetic obturate. Concomitent, pe punți temperatura a început să crească vertiginos. Toate eforturile de a repune în funcțiune electropompa pentru stingerea incendiilor de la distanță s-au dovedit zadarnice.
Aflate în imediata vecinătate a motoarelor, buncărele erau amenințate de pericolul iminent al exploziei.
Electropompa fusese abandonată. Generatorul de avarie căzuse și el. Incapacitatea de a face față situației cu propriile mijloace sporea forfota pe punți și în cabine. Agitația unora prevestea disperarea. Starea tensională atinsese apogeul. Prin radio, comandantul a solicitat armatorului asistență de urgență.
În jurul orei 03.00 a fost alertat Grupul de Salvare Navală Constanța, de unde avea să plece în curând remorcherul specializat „Viteazul”.
În acest răstimp, pe navă tancurile de ulei fierbeau. Porțiuni din punte, aflate deasupra cuptorului înăbușit, începuseră să se onduleze și să ia forme ciudate. Evaluând în modul cel mai realist amploarea sinistrului ce s-ar fi putut declanșa în orice clipă, comandantul a ordonat să fie fundarisită ancora din babord.
Pentru situația în care s-ar fi impus abandonarea navei, au fost lăsate la apă două bărci de salvare. Cea din tribord, cu 31 de marinari în ea, s-a depărtat pentru a fi în siguranță. Zece membri ai echipajului, printre care – evident – comandantul, se chinuiau încă să găsească o soluție pentru suprimarea pericolului de extindere a pârjolului.
Între timp, „NAVROM”-ul a solicitat sprijinul Comandamentului Marinei Militare. Din ordinul viceamiralului Gheorghe Anghelescu, patru nave militare au fost alarmate pentru a participa la misiunea de salvare a navei comerciale aflate la limita producerii unei catastrofe.
Reacție promptă
Aflat în cea de-a treia zi de gardă pe portul Constanța, puitorul de mine 274[2], comandat de căpitanul de rangul 3 Gigi Spandole, s-a îndreptat cu toată viteza spre nava avariată, pe care o descoperă cu radiolocația în relevment adevărat 159⁰ și la o distanță de 20 Mm de capul digului de Nord.
Imediat după însușirea misiunii, pe navă a fost verificată instalația de stins incendii cu apă. Pe timpul marșului, măsurile organizatorice au fost completate cu antrenamente de localizare și stingere a incendiilor și pregătirea mijloacelor de salvare-avarii.
La ora 08.35, nava 274 a stabilit legătura prin radiotelefon cu „Valea Albă”, care a solicitat intervenția cu apă sub presiune în bordul babord. Vizibilitatea redusă, din cauza ceții, la numai trei cabluri, a îngreunat manevra de apropiere.
Prezent și el în zonă, remorcherul „Viteazul” încearcă să acționeze, însă fără mari șanse. Coordonarea acțiunilor între cele două nave este paralizată din cauza defectării radiotelefonului de pe nava comercială.
Abia către ora 09.00 acest lucru este posibil. Puitorul de mine 274 se apropie de aceasta și începe să stropească din abundență bordul babord, în zona castelului și a punții intermediare.
Concomitent, remorcherul maritim 101, comandat de căpitanul de rangul 3 Mihai Nedelcu, acționează identic în bordul opus.
Pe „Valea Albă” este deschis spiraiul de deasupra compartimentului incendiat. Unul dintre focarele principale este neutralizat și vâlvătaia stinsă treptat.
Protejat de costumul ignifug, Marin Voicu, ajutorul șefului mecanic, reușește, după mai multe încercări primejdioase, să stingă toate focarele din bordul tribord.
Șase manici de pe puitorul de mine 274, strunite cu greu de tinerii soldați marinari, concentrează duelul jeturilor puternice de apă deasupra flăcărilor.
În dușul de aburi fierbinți pe care trebuie să îl suporte, broboanele de sudoare se confundau cu roua dimineții ciudate de care au avut parte.
În jurul orei 11.10, căpitanul de rangul 3 Spandole găsește de cuviință că trebuie să discute personal cu omologul său de pe „Valea Albă” și urcă la bordul navei comerciale. Cei doi comandanți nu au timp de prezentări. Se pun repede de acord asupra situației: important este ca nava, oamenii și încărcătura de cherestea să fie în siguranță. Acțiunea continuă.
Ca un făcut, starea mării se înrăutățește. Vizibilitatea devine tot mai precară. Vântul din N-NV se întețește și el.
La ora 13.30 ultimele rămășițe ale incendiului sunt înăbușite în urma contactului direct cu apa rece. Temperatura pe punți începe să scadă. Comandantul de cursă lungă Arnăutu poate, în sfârșit, să răsufle oarecum ușurat; este, din nou, stăpân pe situație.
Pentru a putea reveni în port remorcat de „Viteazul”, se vedea nevoit să abandoneze ancora, deoarece nu avea energie electrică să o recupereze.
Nu fără riscuri, celălalt comandant își face un plan, calculează probabilitatea de reușită, și-l asumă ca atare și îi oferă cu generozitate o variantă salvatoare. După o altă manevră riscantă, executată cu iscusință și în deplină siguranță, în pofida deplasamentului puitorului de mine 274 și a efectului vântului, cabestanul navei comerciale este alimentat cu tensiunea necesară de la bordul navei militare.
La ora 14.30, „Valea Albă” avea din nou ancora la post. Chiar și în asemenea condiții vitrege, cei doi comandanți s-au dovedit loiali meseriei lor și au ținut, cu tot dinadinsul, să utilizeze toate soluțiile posibile.
După ce s-au dezlipit una de alta, cele două nave și-au urmat fiecare calea lor, drumuri aparent diferite dar mânate parcă de același unic și de netăgăduit destin: al confruntării stihinice dintre capriciile tenebroasei mări și profeția celor care, fără să o sfideze, încearcă, pe rând, să o înțeleagă, să o îmblânzească și să o domine, înfruntând-o, cu stoicism, preț de o viață…
Reîntorși în portul militar Constanța, la Dana zero, marinarii de pe puitorul de mine 274 și-au reluat activitatea de supraveghere, concomitent cu pregătirea minuțioasă, metodică a viitoarelor misiuni specifice, gata oricând pentru luptă.
Deși întinerit cu soldați recent încorporați, echipajul navei a rezonat la unison cu imprevizibilul situației, remarcându-se prin profesionalism, acțiune promptă și extrem de disciplinată și, nu în ultimul rând, prin eficiența gestului dezinvolt de devotament față de o cauză comună și întrajutorarea frățească.
Nevoită să facă prematur calea întoarsă, „Valea Albă” și-a amânat, de nevoie, voiajul abia început, revenind la dana 57 în vederea depistării cauzelor incendiului și a remedierii defecțiunilor provocate de acesta.
Izvorâte, adesea, din orizonturile intime ale deontologiei celor care, prin opțiune, vocație și educație profesională par hărăziți dintotdeauna acestei mult încercate meserii, legile nescrise ale marinăriei au triumfat și de această dată. Pentru cei doi comandanți, confruntarea cu ei înșiși s-a dovedit cea mai stranie carte de vizită schimbată vreodată.
Prejudecăți infirmate
La finalul interviului, comandantul de cursă lungă Ianache Arnăutu mi-a mărturisit: „La intensitatea pârjolului de sub punte, nu credeam că ne mai putea salva cineva. Camaradul vostru a riscat totul. Și-a expus dincolo de orice limite nava și echipajul și s-a neglijat pe sine. Fără această intervenție, «Valea Albă» ar fi avut o cu totul altă soartă. Până acum credeam că militarii se pricep doar să scufunde nave, nu să le și salveze.”.
Prin Ordin de Zi, comandantul Marinei Militare a citat acțiunea concertată a puitorului de mine 274, remorcherului maritim 101, vedetei torpiloare 56 și navei de intervenție cu scafandri „Grigore Antipa”, care au acordat ajutor cargoului „Valea Albă”.
„Toate navele militare au acționat potrivit înzestrării și dotării lor, evidențiindu-se în mod deosebit echipajele puitorului de mine 274 și remorcherului maritim 101 care, în mod efectiv, au acționat pentru stingerea incendiului – se sublinia în Ordinul de zi nr. 56 din 20 martie 1991.
Pentru modul cum au acționat, evidențiez și aduc mulțumiri următorilor ofițeri, maiștri militari și militari în termen:– Căpitan de rangul 2 Petru-Olimpiu Șomfelean, căpitan de rangul 2 Haralambrie Cojocărașu, căpitan de rangul 3 Gigi Spandole, căpitan de rangul 3 Mihai Nedelcu, căpitan-locotenent Mircea Rusmănică, căpitan-locotenent Sorinel Ichim, căpitan-locotenent Nicolae Ivan, căpitan-locotenent Florin Burdulea, locotenent major Viorel Zamfir, maistru militar clasa I Vasile Belde, maistru militar clasa I Arpad Demeter, maistru militar principal Nicolae Pera, maistru militar clasa a II-a Dorin Hapurnea,mai
[1] Este vorba despre cargourile multifuncționale „Calafat”, „Cozia”, „Lerești”, „Mirăslău”, „Războieni”, „Rovine”, „Valea Albă” și „Voroneț”.
[2] Este vorba despre actualul puitor de mine și plase „Viceamiral Constantin Bălescu”, intrat în serviciu la 16 noiembrie 1981.